Plec în vacanţă!

Dar voi continua să vă urmăresc cu aceeaşi plăcere.

Să ne revedem cu bine!

DOCHIA

-Mămico, spune-mi o poveste!

-Promiţi că apoi te culci şi nu mai ceri încă una?

-Promit.

-Ce poveste vrei să-ţi spun, Măriuţo?

-Hm… Pe aceea cu baba Dochia.

-Baba Dochia şi-a trimis nora după mure în plină iarnă…

-Mamă, era tare rea femeia asta! Să ceară mure iarna! Şi numele Dochia e urât. Chiar e nume de babă.

-Nu, numele este frumos, după cum e omul care-l poartă.

-Păi vezi? Dochia era rea.

-Hai să-ţi spun altă poveste. A fost odată într-un orăşel mic şi sărac o femeie pe nume Dochia. Trăia alături de omul ei zile bune şi senine, deşi mai aveau lipsuri. Erau fericiţi, fiindcă Dumnezeu le dăruise o fetiţă frumoasă şi gingaşă ca un pui de turturea.

-Cum o chema pe fetiţă?

-Maria o chema. Dochia îşi îngrijea odorul, o alăpta, o plimba şi era mândră cum nu se poate.

De când se născuse Maria, şi Iancu, soţul Dochiei, mergea mai cu drag la muncă. Zicea că are pentru cine strânge zestre.

Într-o zi, pe când întindea la uscat scutecele fetiţei, Dochia a văzut trecând pe stradă nişte vecine. Când le-a întrebat de vorbă, ele au spus cu tristeţe că sunt grăbite, că merg să cheme pe doctor la Gherghina, că trage să moară. Mult s-a speriat Dochia auzind. Cum era să moară Gherghina, că doar era tânără, avea şi ea o pruncuţă acasă. „Tifos.” Au spus vecinele plecând.

Spre seară, după ce s-a întors Iancu, iar Maria a adormit îngereşte în leagănul ei, Dochia a plecat să viziteze pe vecina bolnavă. În vremea aceea oamenii erau mai buni şi-l cercetau pe cel aflat la necaz.

A găsit-o pe Gherghina scăpată de moarte, fiindcă venise doctorul cu medicamente, dar tot era foarte rău.

-Ce boală e tifosul?

-Boală rea, mamă. Bucuroasă că până la urmă Gherghina avea să se facă bine, Dochia ieşi în tindă cu gândul de a pleca. Atunci a auzit un plânset într-una din odăi. E plânsul acela ce face inima mamelor să tresară, e puiul ce cheamă ajutor.

-Cine plângea?

-Fetiţa Gherghinei. Tatăl ei uitase de ea, în disperarea că-şi pierde nevasta. Micuţa plângea de foame. Dochia l-a chemat pe om şi s-a oferit s-o alăpteze ea, până găseşte el lapte sau până s-o face bine mama ei.

-Nu putea să cumpere?

-Ba da, dar era mai greu, că nu erau prăvălii ca astăzi. Şi uite aşa, după ce-şi hrănea copilul ei, Dochia fugea pe stradă la vale şi sătura şi pe al vecinei. Mult

i-a mulţumit Gherghina când s-a făcut bine!

După puţin timp însă, nenorocirea s-a abătut asupra bietei Dochii. Fetiţa ei surâzătoare, cu ochi albaştri ca cicoarea s-a îmbolnăvit. Ce n-au făcut sărmanii părinţi s-o scape! Zadarnic însă, mititica de ea se prăpădi. A fost jale mare. E trist când moare om bătrân, d-apăi când ia moartea copilaş fără păcat?

Ce-a mai plâns Dochia! „ Ce te faci, Dochio?” O întrebau vecinele uimite de atâta durere. „Ce să fac? hohotea femeia, Domnul a dat, Domnul a luat, fie Numele Domnului binecuvântat!”

Zicea lumea c-o să înnebunească Dochia. Iancu, vezi, bărbat, n-avea lacrimi să plângă. Toată durerea s-a făcut bolovan în inima lui, bolovan de ură. O acuza pe femeie că din cauza ei a murit fetiţa; că s-a dus la vecina bolnavă şi-a adus boala acasă.

De-atunci n-a mai avut zile bune cu bărbatul ei. El a început să bea şi s-o bată.

-N-au mai avut alţi copii?

-Nu. Am apucat s-o cunosc şi eu pe Dochia. Aveam patru, cinci ani şi mama mă învăţase să-i sărut mâna când o întâlnesc. Lumea şoptea că e sfântă.

-De ce?

-Ştiu eu? Faţa ei se înseninase de la o vreme, vorbea domol şi nu pleca om nemiluit de la poarta sa. Apoi s-a petrecut dintre noi…

-A murit?

-Da. Vorbeau femeile că nu s-a pomenit mort mai frumos. Era în iulie, pe căldură, iar Dochia întinsă pe catafalc răspândea bună mireasmă.

-De unde ştii toate astea?

-Mi-a povestit şi mie mama. E o poveste adevărată.

-Eşti sigură?

-Da. Eu sunt fetiţa pe care a alăptat-o...

LIBER ARBITRU...

... aici.

Ciprian Măceşaru, mulţumesc!

PLEC!

N-am ce face, dragi prieteni, cred că voi începe să lipsesc de pe aici! Eu locuiesc la ţară şi, conform ultimelor indicaţii de la dom' preşedinte, e cazul să-mi fac singură pâinea... Aşa că, la sită şi covată cu mine! Mai întâi îl voi trimite pe soţul meu să zidească un cuptor, că tot a absolvit două facultăţi. Apoi mă apuc de treabă, ne coacem pâinea acasă!

Deşi, dacă mă gândesc, am putea mânca şi mămăligă. Sau turtă.

Sau am putea să nu mai mâncăm deloc. Măcar atâta să facem şi noi pentru ţară...

Adio, arme!

Pe la prânz am vizitat blogurile prietene şi am lăsat comentarii. Am răspuns comentariilor pe care le-am găsit pe blogurile proprii.
După o pauză am parcurs din nou blogroll-ul, căutând eventualele răspunsuri. Nu doar că acestea nu existau, dar nici măcar unul din comentariile mele nu apăruse, deşi le-am postat corect, le-am văzut "cu ochii mei" înainte de-a părăsi pagina respectivă.
În această tristă situaţie se află şi pisica Missouri, care nu se consolează uşor.
Am impresia că de acum, dacă nu se găseşte cineva să mă salveze, voi deveni foarte paşnică şi tăcută.
Adio, comentarii!

Sfârşit

Uşa rămăsese larg deschisă şi niciunul din ei nu s-a deranjat s-o mai închidă. De afară venea şuierul uscat al vârtejului. Înăuntru, Monica ascultă siderată suspinele bărbatului de alături. Niciodată nu-l mai auzise plângând. Era un plâns aspru ca un lighean târât pe duşumele. I-ar fi plăcut şi ei să plângă, dar se părea că în interiorul inimii sale sau al creierului sau al altui loc de origine al lacrimilor domnea aceeaşi uscăciune ca afară.

- Şi mie îmi curge sânge din nas. constată Sergiu.

- Da? Credeam că plângi. Că plângi după Roxana. Probabil iubirea vieţii tale…

- Nici vorbă! Ai auzit că n-am acceptat să divorţez. Dar cred că eşti de acord cu mine că dacă exista un copil, era firesc să mă implic, să ne implicăm…

- I-auzi la el! Sergiu, copilul tău cu altă femeie nu este copilul nostru. Nu ştiu ce ţi-ai imaginat. Vreo scenă idilică de film american în care două cupluri cresc un copil comun plini de înţelegere şi duioşie ca într-o familie lărgită?

- Dacă noi nu l-am avut pe-al nostru…

- Sergiu, în tinereţe erai prea preocupat de carieră, prea avid de bani, adu-ţi aminte; de-asta nu l-am avut pe-al nostru. Dar ştii? Acum sunt fericită că n-am avut copii.

- Ce târâtură! Să joace la două capete! M-a minţit…

Monica surâse de pretenţia lui Sergiu de-a fi el singurul mincinos, apoi conştientiză cât de rău se simţea. Suferinţa fizică fusese eclipsată de frustrare şi furie. „Gelozie” era termenul pe care-l evita. Nu voia să admită că fusese geloasă; asta ar fi însemnat că are faţă de Sergiu un sentiment de posesie, ceea ce la femei e aproape similar cu a iubi.

- Te iubesc, Monica, întotdeauna te-am iubit. toarse bărbatul ca un ecou.

- Da, în felul tău m-ai iubit. Dar n-ai fost niciodată îndrăgostit de mine.

- Iar începi cu subtilităţile astea de roman ieftin? Hai să încercăm să dormim. Poate o să fie mai simplu aşa.

Mâna îi era o bucată de carne străină, ca un transplant nereuşit. Îi atârna din umăr precum aripa unui înger căzut. Monica încercă s-o maseze, dar durerea era prea mare. Nu merita. Nimic nu mai merita. Închise ochii şi se gândi că toată viaţa ei avusese gustul minunat al unei bucăţi de hârtie mestecate îndelung. Dacă era să fie sinceră cu ea însăşi, trebuia să admită că uitase să trăiască. Acum îi pocneau urechile. Când plecau verile în călătorie la bunici, pe şoseaua cu serpentine ce străbătea dealuri şi văi, îi pocneau urechile în felul acesta. Şi s-a mai întâmplat o dată, în teleferic, da. Însă de data asta nu era plăcut, fiindcă nu ştiai ce-o să urmeze. O scutură un frison. Îşi strânse bluza de trening mai aproape de corp. Dintr-un buzunar o înghionti un obiect mic. Era briceagul tatei, briceagul din război. Monica îşi zise că briceagul e tovarăşul ei, prietenul ei de pe urmă. Îl luă în palmă. Ce noroc că dreapta o avea teafără! Se gândi că briceagul aşteptase în buzunar cu răbdarea unei mici celule canceroase. Trec ani de zile până apare factorul declanşator. Stătuse ascuns prin sertare, sau la vedere, pe tăblia bufetului, sau în buzunarul tatei. Ascuns, dar prezent în viaţa lor. Când întinsese mâna să-l ia, se crease între ei o legătură. Ultimul obiect pe care avea să-l folosească. Prietenul ei. Celula care se hotărăşte dintr-o dată să se multiplice şi să crească, să se transforme în tumoare, în ceva important despre care toţi vorbesc. Briceagul ştia că venise vremea lui.

„Asta e tot?” se întrebă. „Da” venise răspunsul. „N-a fost cine ştie ce”.

Femeia ştiu că avea să moară în următoarele ore. Cu toate astea, ceea ce simţea era numai curiozitate. Se întrebă dacă viaţa ei, aşa cum a fost, i se va derula prin faţa ochilor, dacă în ultima clipă, clipa care ucide, va reuşi să înţeleagă sensul lucrurilor cu acea înţelegere supraumană… Nu putea să moară râzând, nu de data asta când se părea că nu doar lumea ei murea odată cu ea, ci chiar lumea întreagă se prăbuşea spre cer.

Dar nici nu voia să se recunoască învinsă. Dădu drumul din palmă briceagului cu plăsele de os. Închise ochii şi aşteptă. Nu putea să râdă, dar ar fi vrut să fie ca trestia…

… ca trestia gânditoare pe care Universul întreg n-o poate frânge. „Nu mi-e frică.” hotărî dintr-o dată. „Şi vreau să fiu lucidă, conştientă până în ultimul moment. N-o să mă mai înspăimânte nicio grozăvie. Voi ignora orice durere.”

Se ridică de pe lădiţa pe care-şi petrecuse ultima săptămână şi porni spre uşă.

- Unde te duci? o interpelă Sergiu.

- Mă duc în casă. Nu mai vreau să stau aici. Dacă vrei, vino şi tu.

Fără să privească în urmă, ieşi. Afară o lovi forţa de aspiraţie a vârtejului. Monica strânse din ochi şi încercă să privească în sus. Orbită de praf, reuşi să întrezărească oroarea de pe cer. Bolta fusese spartă dar, în loc să cadă spre ei toată recuzita făpturilor cereşti, ei se prăbuşeau spre cer, supţi de atracţia magnetică întocmai ca nisipul unei clepsidre.

- Haide, şopti Sergiu apucând-o de braţ.

„Scurta viaţă fericită a lui Francis Macomber” surâse ea în sine.

- Da, hai la tata! îi răspunse pe-un ton ce se voia optimist. Să fim împreună la noapte.